Mi-a fost greu sa decid daca sa public acest post pe blog. L-am scris in penultima zi petrecuta in Vermont, in ziua in care aproape mi-am rupt mana... Poate de asta este atat critic. Acum ca am lasat totul in urma am decis ca este timpul sa las totul in urma.
"Maine va fi ultima zi pe care o vom petrece la Mountaineer Inn. Ultima zi de munca, ultima zi in care voi depune efort fizic. Cand am plecat de acasa in urma cu mai bine de trei luni imi inchipuiam ca daca ajung in America voi stii sa ma descurc mai bine in viata sau in cariera...Ei bine, eu mi-am dat seama ca stiu mai multe lucruri decat altii care au aceeasi varsta ca si mine. Mi-am dat seama,de fapt stiam si dinainte, ca intotdeauna trebuie sa muncesti mult si trebuie sa pui suflet in ceea ce faci. Mi-am dat seama ca unii oameni au doua fete si, de cele mai multe ori, se intampla ca acesti oameni sa iti fie sefi. Da, asa este. Altfel cum as putea explica atitudinea de "parinti" a proprietarilor acestui motel vizavi de mine si Luiza, in special, cand am cunoscut oameni noi si ne-am facut prieteni. Imi vine imi minte numai propozitia: "Honey, you don't go out with strangers". Cea de-a doua fata a lor? Hmmmm.... Nu e prea greu de ghicit. Cea de patroni, de proprietari. Imi aduc aminte ca sclavia s-a abolit in urma cu 200 de ani sau, poate, mai mult. Nu regret faptul ca am muncit mult. Niciodata nu as putea regreta asta sau ca am venit aici. Sunt consternata de atitudinea unui barbat de vreo 50 de ani care nu ar intinde o mana sa ajute doua fete in timp ce cara mobila sau in timp ce curata un gratar urias. Asta ma indigneaza! Individul care se uita la noi cand ne chinuiam cu capacul gratarului in timp ce incercam sa il ridicam. Capac ce aproape ca mi-a sucit mana din cauza greutatii. Nu imi pasa daca vor citi randurile astea. Ar putea face asta dand un Google translate. Sunt consternata de atat de multe lucruri, in special de faptul ca nu stiu cum sa se comporte cu fetele. Ca doar "fetele din Romania sunt puternice" si "daca ele nu pot face asta (spre exemplu, sa spele un aragaz necuratat de 10 ani) atunci cine?".
Au avut si parti bune. Nu o sa neg. Cel mai probabil sunt indignata doar pentru moment pe ei. Am tendinta de a uita lucrurile urate si de a le ierta. Cand o sa ajung acasa sunt sigura ca voi povesti numai ce a fost frumos, numai cum am petrecut cu colegii mei, cum alergam in jurul lacului, cum am fost la clubul pustiu sau la singurul bar din sat deschis in timpul saptamanii. Astea vor fi lucrurile pe care mi le voi aminti. La fel cum imi voi aminti de coiotele pe care l-am vazut sau de ursul de langa tomberon cand ne intorceam noaptea din sat. O sa imi aduc aminte cu mare drag de discutiile filozofice cu David, de serile in care ne uitam la Daily Show sau la Colbert report. Astea sunt amintiri care vor ramane intiparite in mintea si in inima mea.
Doamne...cat de repede au trecut trei luni. Cine si-ar fi inchipuit? Parca ieri am implinit 21 de ani, ieri am primit vestea ca nu mai avem job in Cape Cod, ca avem job in Vermont.
Tot ieri pare sa fie noaptea in care am plecat spre Budapesta. Cele trei avioane schimbate din cauza intarzirilor. Budapesta, Amsterdam, Paris, Boston. Patru tari pe al caror pamant (aeroport) am calcat in aceeasi zi. Momentul ingrozitor in care am aflat ca ne-au pierdut bagajele in Paris, faptul ca in Boston ploua, iar hostelul in care am fost cazate era ingrozitor. Sa nu imi mai aduc aminte de conserva pe care o tipa din Ucraina (?!) a impartit-o cu mine sau faptul ca eu si luiza am dormit intr-o camera cu 5 necunoscute tinandu-ne in brate. In acea dimineata, ucraineanca ne-a trezit la ora 4, desi am rugat-o sa ne trezeasca la 5.(nu de alta, dar ne-am mai ratacit noi o data in metroul din Bucuresti). Aveam autobuz spre West Dover la ora 8 si noi am pazit holul hostelului pana la 6. Ingrozitor. Lizuca mea statea si dormita pe o canapea, iar tipul de la receptie ne-a oferit niste covrigi. Prima noastra masa in America.
In statia de autobuz, am cunoscut un tip de culoare care era un preot. Ne-a facut cinste cu masa la Mcdonalds si ne-a povestit despre munca lui. Dupa ce am vorbit cu el timp de vreo jumatate de ora, am pornit spre drumuri separate.
ASA a inceput aventura noastra. Urcandu-ne intr-un autobuz, la un ocean distanta de casa cum imi place sa spun. Doua fete singure, fara bagaje, care au calatorit cu autocarul/avionul timp de 27 de ore. Imi aduc aminte ca am facut vreo patru opriri pana in Brattleboro, orasul care mai apoi a devenit locul in evadarilor saptamanale. Autobuzul ne-a lasat undeva la iesire din oras. Eram singure, iar urmatorul autobuz venea peste trei ore. In mijlocul pustietatii. Noroc ca aveam un micut restaurant/ fast food "Friendly's" peste strada. Am mancat acolo prima noastra masa adevarata din acea zi, apoi am asteptat iar. Am incercat sa il sun pe tata, sa ii zic ca sunt bine, dar nu am reusit. Dupa o lunga asteptare a venit MOO-verul. Eternul MOO-ver...autobuzul vaca care ne-a lasat la "Shaws" (mall-ul tuturor supermarketurilor din Vermont), de acolo am schimbat un alt MOO-ver, iar pe masura ce vedeam iarba, padure, case din ce in ce mai putine, depresia mea se amplifica. La un moment dat, niste fete cu trasaturi asiatice au urcat in autobuz. Erau Zee si Joanna. Primele noastre colege. Primele fiinte de varsta apropiata pe care le-am vazut." - text scris in 18 septembrie 2008.
Scoobytza
