luni, 26 ianuarie 2009

Cristian Tudor Popescu

Mâine voi preda un proiect la "Publicistica scriitorilor români" care mi-a dat un pic de "furcă" în sensul că m-a pus să citesc un pic. Iniţial, am făcut recenzia volumului "Un cadavru umplut de ziare" a lui Cristian Tudor Popescu şi, apoi, a trebuit să fac un proiect mai mare despre jurnalist. Nu ştiu dacă voi lua notă maximă pentru ce am lucrat şi, probabil, că nu va fi aşa. Cu toate acestea, vreau să postez descrierile volumelor din care am lecturat pentru a-i convinge şi pe alţii sa le "dea un ochi".


Un cadavru umplut de ziare


„Un cadavru umplut de ziare” este titlul dat de Cristian Tudor Popescu cărţii în care a adunat o colecţie de 37 de editoriale publicate în cotidianul Adevărul în anul 2000 şi în prima parte a anului 2001. Titlul este şi numele unuia dintre editorialele lui CTP în care acesta face o analiză a limbii române şi a modului în care este utilizată în televiziune de către politicieni. În textul lui, Tudor Popescu face referire la o lege pentru protecţia limbii române care a fost propusă în acea vreme de fostul ministru al culturii Răzvan Theodorescu. „Limba română este una dintre victimele acestei atmosfere agresive generalizate. Ea este înţepată, tăiată cu dinţii, dată cu sare, umflată de nu mai încape în gură, strivită cu ciocanul. Sunt clipe în care surzenia ţi se pare singura formă de protecţie, venită direct de la Dumnezeu, iar muţenia- dreptatea însăşi. „Cum poate fi totuşi apărată limba română”, se întreabă parcă într-un monologul publicistul. Cristian Tudor Popescu nu dă o soluţie pentru salvarea limbii române, el arată ce înseamnă argoul şi jargoul, face referire şi la „englezisme”, şi spune despre cele dintâi că „vin şi trec, cuvintele din ele se uzează foarte repede”. Tot el explică originea cuvântului „mişto” despre care, deseori, am auzit că este ţigănesc. De fapt, „mişto” este un cuvânt de provenienţă nemţească de la „mit stock”, care înseamnă „cu baston”, şi însemna iniţial „super elegant”, „la patru ace”.CTP nu îi critică pe adolescenţii care folosesc în exces englezisme, ci îi critică pe politicienii şi jurnaliştii care vorbesc în termeni închişi la televizor şi care nu folosesc cuvinte prin care să se facă înţeleşi publicului. În editorialele sale, ziaristul Cristian Tudor Popescu ştie să aleagă foarte bine subiectele „fierbinţi”ale vremii, subiecte care nici azi nu îşi pierd din valoare. CTP nu este un simplu ziarist. Prin tehnicile literare pe care le foloseşte, prin fluenţa scrisului, prin oralitate, CTP îşi demonstrează talentul de scriitor. „Figura lui are, cum am spus eu odată despre Havel, ceva de vultur angajat la salubritatea României. Un ins care scurmă cu gheara în cadaavrele politice...Totuşi, el rămâne artist şi când scrie despre Halaicu, şi când scrie despre Constantinescu, şi când scrie despre castrarea câinilor din Bucureşti”, spune Mircea Dinescu despre CTP.

Timp mort

Un alt volum aparţinându-i lui Cristian Tudor Popescu este „Timp mort”, care a apărut la editura Polirom în 1998. Acesta este o colecţie de 60 de editoriale şi povestiri ale jurnalistului. Povestirea „Timp mort” cea care dă şi numele volumului debutează cu descrierea încăperii în care se află Maria, o asistentă medicală la Spitalul Numărul 9 din Bucureşti. Popescu descrie minuţios încăperea şi asemenea unui regizor stabileşte unde trebuie fixat prim-planul sau gros-planul. Astfel, suntem induşi în eroare. Nu ştim dacă citim scenariul unui film sau o simplă poveste despre viaţa unei asistente medicale. Pe măsură ce naratorul sau, în acest caz, regizorul ne introduce, în spaţiul Spitalului nr.9, cititorul (în acelaşi timp şi spectator) începe să întrevadă o legătură între o epocă comunistă, un spital renumit pentru că acolo erau duşi cei care se împotriveau sistemului şi Maria –o simplă asistentă medicală. Femeia pare a fi urmărită peste tot de o cameră de filmat şi nu de un narator omniscient şi omniprezent. De fapt, urmăritorul nu este operatorului camerei de filmat, ci Securitatea. Maria vrea să mergă în Timişoara pentru a-şi vizita rudele, însă un miliţian nu îi dă voie să plece. Acesta îi promite mai degrabă o viză pentru a vizita Praga sau Viena decât să o lase să îşi viziteze rudele. Femeia îi solicită individului să îi motiveze în scris decizia, iar răspunsul venit din partea miliţianului, cu nume simbolic parca, Minculescu ( numele lui pare a fi strâns legat de cuvântul „minciună”) ar face să tremure orice persoană mai slabă de caracter ceea ce nu este cazul asistentei Maria. Treptat, publicistul ne conduce înspre secretele ascunse în spatele Spitalului nr.9 şi în interiorul unei lupte pentru recâştigarea libertăţii. Timpul mort – poate că titlul vine de la clipele pe care s-a pus accent, pe dorinţa de liberatate a tinerilor care s-au răsculat împotriva unui regim comunist, tineri a căror mentalitate o are şi asistenta Maria. Timp mort. Imediat după ce ne sunt prezentate imaginile revoluţiei prin ochii Mariei, este reluată imaginea de început. Femeia se trezeşte în garsoniera ei, se spală pe dinţi, se îmbracă, pleacă înspre staţia de autobuz, ajunge la Spital. Secvenţele se repetă, dar parcă au ceva diferit. „Tânărul” – pacientul preferat al şefului clinicii şi, implicit, al Mariei – este lăsat să iasă din Spital. De fapt, el era sănătos, însă din cauza abuzurilor Securităţii a ajuns să fie închis în spitalul de nebuni. Maria era singura care îi acorda atenţia ei şi pe parcursul firului narativ se poate observa o legătură între cei doi. Finalul poveştii ni-i prezintă pe Maria şi pe „Tânăr” pe Podul Grand, sub reclama „Computerland. Lumea calculatoarelor”. Panoul publicitar poate însemna libertatea căpătată după moartea a sute de tineri ce au luptat pentru idealurile lor. Camera video care pare a o urma pe Maria panoramează şinele căii ferate din apropiere şi final. Aceasta este povestea „timpului mort” – este vorba, de fapt, despre trăiri şi despre momente care nu se vor mai întoarce. Este vorba despre temeri şi o libertate câştigată în lupta împotriva unui sistem corupt.

Nobelul Românesc


Nobelul Românesc – a apărut în 2002 la editura Polirom. În această carte, Cristian Tudor Popescu adună mai multe editoriale pe care le-a publicat în paginile ziarului „Adevărul”. Astfel, Popescu abordează în volum subiecte dintre cele mai controversate precum relaţiile mereu tensionate dintre români şi maghiari, demolarea statuilor mareşalului Antonescu, Dracula Park sau ascensiunea liderului naţionalist francez Jean Marie Le Pen. În editorialul cu titlul “Nobelul Românesc”, CTP critică scrierile lui Mircea Cărtărescu. Ziaristul scrie iniţial că detestă jurnalele ca specie literară şi, în special, cele aparţinând unor scriitori. Jurnalistul îşi argumentează apoi opinia şi critică “Jurnalul” lui Mircea Cărtărescu spunând că îl frapează obsesia autorului pentru premii care face “literatură de performanţă”. “Pentru mine, a face literatură este tot una cu a iubi.Iar iubirea, nu poate fi gândită nicicum ca performanţă”, spune Cristian Tudor Popescu în scrierea sa.

Scoobytza

Un comentariu:

joju spunea...

nicey
you are a smart lady
and very beautiful, not very optimistic though
a little bit too rational I suppose