duminică, 27 decembrie 2009

Diferente

Anii ce trec ne apropie mai mult unii de altii.


Asta am observat la mine si verisorii mei. Pe masura ce anii au trecut, ne/am dat seama ca diferenta de varsta (3-5 ani) s-a micsorat considerabil. Daca inainte nu puteam sa avem o conversatie fara sa ne certam, in ultimii doi ani am inceput sa ne intelegem foarte bine, sa petrecem timp impreuna, sa discutam pana in miez de noapte despre ceea ce ni s-a intamplat de cand ne-an vazut ultima data, avem lucruri in comun. Aseara, impreuna cu Mihai si Georgiana, am rememorat istoria fiecarui semn de buna purtare pe care il are fiecare dintre noi.

Inainte eram tare diferiti. Nu puteam sa ne intelegem, intre timp verisorii mei au evoluat, la fel si noi. Andy a devenit "rocker", "folkist", asculta led zeppelin, guns n'roses, acdc, metalica, canta la chitara. Mihai asculta, se pregateste sa mearga la facultate. El e mai linistit.

:)

Imi place sa fiu la bunica mea acasa. E chiar fain.

Scoobytza

sâmbătă, 26 decembrie 2009

O reflectie despre dragoste



Scoobytza

Despre ce a fost...copilaria mea

Astazi am mers in vizita la bunicul meu din partea mamei, la Tetoiu. Nu am mai fost demult acolo, de vreo 2 ani si inainte de la inmormantarea bunicii mele. Am stat acolo numai o ora si jumatate, insa am avut timp destul ca sa revad parti din copilaria mea, lucruri pe care le credeam demult uitate.

Inca de cand am intrat pe strada care duce la casa bunicului meu am fost napadita de amintiri. Totul imi parea atat de mic acum, casuta vecinei la care mergeam cu mamaia - pe casa aceea erau intotdeauna, vara, flori agatoare frumos mirositoare. Apoi... cand am vazut poarta albastra, care pe vremuri era verde, mi-am adus aminte de Calu, cainele cel mai frumos si cel mai iubitor din lume. Calu era un caine rosu, foarte inteligent. Bunicul mi-a povestit cum in anii cand traia Calu s-a pierdut si a venit de la 20 de km distanta acasa. Era un caine destept.:)

Cand am intrat pe poarta, pe usa casei, si l-am vazut pe tataia, abia l-am recunoscut. La 73 de ani, imi parea de 80. Cand ne-a vazut ochii au inceput sa ii lacrimeze. Despre el se spunea tot timpul ca era rece, ca nu stia cum sa se comporte, cum sa isi arate dragostea. Asta am simtit-o si acum. Nu vroia sa lacrimeze, nu vroia sa il vedem asa... batran. Parca s-ar fi ascuns. L-am imbratisat, se uita la mine, la Georgiana si nu stia ce sa spuna. I-au venit nepoatele de la oras. M-am uitat in ochii lui verzi -caprui (eu si georgiana nu i-am mostenit ochii), s-a uitat la mine si a exclamat: "Tu semeni cu mine, asa slaba". Am zambit si i-am zis ca da. Cand eram mica toata lumea zicea ca "el e al dracu' si ca de asta e asa ascutit". :)) M-am si imaginat asa. Am povestit cu tataia al meu si mi-a zis ca a ramas cu batranetile si cu fiul lui, Nicolae, care nu si-a gasit o sotie. Am rememorat zilele cand il asteptam pe tataia care venea de la Craiova, de la munca, in mijlocul drumului. Aveam atat de multe emotii pentru ca stiam ca tataia nu venea niciodata cu mainile goale. Tataia ne aducea mereu pufuleti, ciocolatele si portocale. Tot atunci tataia, Sandu - cum il stiu oamenii din sat, ne cumpara inghetata. Duminica prin sat treceau niste tigani cu o caruta si vindeau inghetata roz. El ne cumpara mereu si niciodata nu am mai mancat o inghetata atat de delicioasa. Era atat de frumos. Mergeam la tara cu Georgiana si pentru ca nu imi placea sa merg pe deal cu vacile, fugeam. Legam vacile de pruni si o lasam pe Georgiana acolo. Eu fugeam in via de peste drum de casa si ii pandeam pe bunici care mergeau la munca. De indata ce nu mai ramanea nimeni in curte, intram in casa, unde ma uitam la televizor sau ma jucam.

De la Tetoiu, am si alte amintiri.

Cand s-a nascut Dani, verisorul meu, aveam 8 ani. Eu l-am crescut de la 2 luni la 5 luni. In vara aceea am devenit mamica lui. Ii dadeam lapte si il puneam intr-o copaita pe care o tineam la poarta unde ne jucam cu copiii din sat. Era foarte frumos.

Azi am avut ocazia sa imi reamintesc toate astea. Privind un om imbatranit de viata si de ani, mi-am revazut fragmente din copilarie, m-am revazut pe mine,naiva, pura,un copil nebunatic care si-a rupt piciorul la tara, care mergea la rau sa pescuiasca, care fugea... Am avut o copilarie superba. Mi-am amintit si de bunica mea. O femeie buna, de casa, prietena cu tot satul, sociabila. Cred ca de la ea am mostenit veselia, cheful de viata. Femeia asta, Pusha- cum i se spunea-, era sensibila si buna. Era bunica ce ne astepta cu bunatati, mergea la biserica si ne ducea cu ea la toate inmormantarile din sat. Cand cineva din sat murea, ea plangea de parca omul respectiv i-ar fi fost cel mai bun prieten. Si, acum cativa ani, vreo 5 sau 6, cand i-a venit ei randul sa paraseasca lumea aceasta, a fost insotita pe ultimul drum de o gramada de oameni care au jelit-o. Pe casa bunicilor mei este si acum o funda neagra. O funda care spune> aici a murit un om pe care l-am iubit.

Nu am putut sta la Tetoiu decat o ora si jumatate. Mi-am revazut verisorii, pe Dani si Irina. Micuta de 12 ani cred ca va depasi orice tipar de frumusete din familia noastra cand va creste, cu niste ochi mari albastri. Si Dani e frumos, pacat insa ca e smecheras.:))


Drumul inspre Dragasani este inconjurat de dealuri cu vii si de paduri. In cele aproape 60 de minute petrecute in masina, am privit in gol, asa cum fac intotdeauna. Am visat cu ochii deschisi la ceea ce a fost si ce a devenit viata mea. Am revazut copilaria mea. Ce bine era atunci.

Scoobytza

PS> Voi posta si niste fotografii de la bunici, insa deocamdata le am pe telefonul surorii mele

luni, 21 decembrie 2009

Lista cu prioritati pe 2009 - ce a fost si ce a ramas din ea

In luna decembrie a anului trecut mi-am facut lista de mai jos... erau dorintele mele pentru anul care se apropie de final.

Lista cu prioritati pe 2009

Am hotarat sa imi fac lista cu prioritati pe anul urmator.

1. Nota buna la licenta. (daca se poate peste 9) - Am luat 10 la licenta

2. Sa ma inscriu la master la Cluj sau la Bucuresti - Am reusit asta la Cluj. Am intrat la buget, pacat insa ca in ultimul timp nu am avut foarte mult chef de asta.

3. Sa fac cat mai multe materiale faine pentru ziar
- cred ca am reusit asta intr-o oarecare masura


4. Sa imi adun toti prietenii si sa ne distram cat mai mult
- am incercat sa ma distrez

5. Sa fiu iubita - am fost, dar nu suficient

6. Sa iubesc la randul meu si sa le aduc o multime de zambete celor din jurul meu - am dat tot ce a fost mai bun din mine, insa numai prietenii pot sa spuna daca am reusit

7. Sa fac scoala de soferi
- nu s-a intamplat

8. Sa merg in Italia la mama - am fost in Italia, dar nu la mama.

9. Sa citesc mai mult - nici asta nu e intre cele mai mari realizari

10. Sa fiu fericita - am fost doar o parte din 2009

11. Sa castig mai mult, dar sa nu pun mare baza pe bani - am reusit sa castig un pic mai mult, dar din nefericire fara bani nu poti face nimic in viata.

12. Sa le arat parintilor, surorii mele si prietenilor cat de mult ii iubesc - am incercat

13. Sa fiu mai open minded - am incercat

14. Sa fac investigatii si sa dau capete de ziar -am incercat


15. Sa scriu pe blog si in micul meu jurnal - am scris mai rar decat mi-as fi dorit


16. Sa fiu din ce in ce mai buna in ceea ce fac si sa nu imi uit principiile - asta numai altii o pot spune daca mi-a reusit

17. Sa nu sufar - Dorinta asta este cel mai greu de indeplinit si, din nefericire, a fost singura care ar fi contat.

18. Sa nu am timp sa regret nimic din ceea ce fac - in general am incercat sa nu regret deciziile pe care le-am luat

19. Sa calatoresc cat mai mult - nu prea am calatorit

10. Restul vor veni de la sine... si vor veni
.....

Scoobytza

marți, 1 decembrie 2009

La multi ani, Romania!

Astazi eram pregatita sa scriu un text pe blog despre Marea Unire de la 1918 si cat de importanta este ea pentru mine. Am vrut sa scriu un text despre cum era ziua de 1 decembrie la Sfantu Gheorghe - asa cum mi-o amintesc eu. Am vrut...

Intre timp, am avut mai multe discutii despre asta, am povestit cu un prieten despre viitor si m-am gandit inca o data cat de tare mi-ar placea sa fiu in State, sa fac muncile alea injositoare, poate, pentru un om cu facultate, sa fac bani si sa imi pot crea un viitor in tarisoara asta. Da, asta mi-as dori sa fac.
Sunt ganduri care la momentul asta sunt doar la stadiul de vise. Mi-as dori sa nu vreau sa muncesc in alta tara, sa nu vreau sa fac bani altundeva ca sa imi pot permite ceva in tara mea. Mi-as dori as nu imi mai doresc toate lucrurile astea pentru ca, de fiecare data cand am fost departe, mi s-a facut dor de casa, de familie, prieteni, de Valcea, de Cluj, de ziar, de tot ceea ce are cea mai mica legatura cu viata mea.

SUA nu este taramul tuturor posibilitatilor, cum poate credeam cand am mers acolo. Nu are cel mai bun sistem de sanatate, nu are cea mai potrivita mancare, nu are oamenii cei mai inteligenti, dar cu siguranta nu ii are nici pe cei mai prosti... Cu toate astea, SUA mi-a oferit, mie personal, posibilitatea sa traiesc fara grija zilei de maine. Cu banii pe care ii castigam acolo intr-o saptamana...traiam, mancam... o jumatate de luna, o luna intreaga in Romania.

Altii si-au ales Italia ca tara a tuturor posibilitatilor lor. Intre oamenii astia: mama, Cristina, parintii Cristinei, matusa mea, Ana, verisorii mei - Laurentiu si... (numele fetei imi scapa). Mie mi-a placut Italia ca tara pe care o vizitez, insa nu ma vad locuind acolo. Nu stiu de ce. Mi-am facut amici acolo, insa... simt ca locul meu nu ar fi in Italia.


Anglia... Austria...Germania...Spania...


Imi doresc ca si in tara mea sa pot sa imi indeplinesc vise si sa nu ma gandesc la maine.


Scoobytza.

PS> La multi ani, Romania!

joi, 22 octombrie 2009

Am visat ca am murit

Noaptea asta am avut pentru a doua oara in viata un vis de-a dreptul sinistru. Am visat ca am murit. Cum? Urcam un munte, iar tata era langa mine. La un moment dat, ne-am oprit pe o stanca, iar ceva - cred ca zapada- ca o avalansa m-a impins spre prapastie. Povestea cu moartea din somn mi-o mai amintesc in inca o varianta. Am mers la doctor si m-a diagnosticat cu cancer sau cu o alta boala din care se moare. M-am intalnit cu o cunostinta, nu mai stiu cine, din redactie si am zis ca sunt pe moarte. apoi am murit. imi mai aduc aminte si ca moarta fiind vroiam sa atrag atentia asupra mea, ca nu am plecat. Asa ca din cauza ca nu puteam vorbi cu sora mea scriam pe foi. luam creioane si scriam. O alta parte de care imi aduc aminte este ca vroiam ca lumea sa stie ca nu mai sunt, vroiam sa ii vad la inmormantarea mea, insa foarte putini din cei la care ma asteptau au fost prezenti. Il cautam pe un prieten foarte bun peste tot, desi ma asteptam sa fie acolo, nu a venit. nici alti prieteni foarte buni nu erau. M-am trezit intr-un final si mi-am dat seama ca a fost doar un vis.

Prin liceu am mai avut un vis de genul asta, insa atunci am visat ca ma uitam la mine moarta din afara cosciugului. Eram un fel de spirit, ca si acum.

scoobytza

vineri, 16 octombrie 2009

Planuri de dupa insanatosire

Desi raceala ma omoara... nu am uitat sa imi fac planuri pentru zilele cand voi fi de-a dreptul refacuta asa incat anunt cu mare bucurie ca luni voi merge la Opera ca sa vad Rigoletto. Saptamana trecuta am vazut "Forta destinului" si mi-a placut mai ales ca am reusit sa citesc subtitrarea (!!! - la Opera exista subtitrare). Asa am inteles firul povestii.:D

Despre Rigoletto aici.

Scoobytza

PS: Multumesc lui Cristi & Ovidiu pentru invitatii.:)

miercuri, 14 octombrie 2009

Bolnava...

Ziua de astazi a fost ingrozitoare. Mi-am petrecut timpul intre Sex and the City, Two and Half Men, cana cu ceai de lamaie si plapuma care m-a acoperit pana sub nas. M-a prins o raceala de ieri. Ingrozitor. Ochii imi lacrimeaza, imi e frig tot timpul... si abia astept sa revin la normal.

Scoobytza.

PS: Zilele trecute m-am intalnit intamplator cu o cunostinta, iar un baiat mi-a facut doua poze. Amandoua imi plac foarte tare, in special cea de mai jos...

duminică, 11 octombrie 2009

Hai installato l'antivirus???

Jurnal de stiri - anul 2 de facultate

In urma cu cateva zile, colegul meu Denis mi-a spus ca am devenit "vedeta" si ca promovez facultatea de jurnalism. De ce? Cum?
In urma cu un an si jumatate, am participat la un atelier TV impreuna cu cativa colegi care era sustinut de Rhoda Lipton, o producatoare de stiri din SUA si profesoara la Columbia University din New York. Profesoara ne-a trimis pe teren, ne-a pus sa facem stiri tv de la cap la coada, iar examenul final a constat in buletinul de stiri de mai jos.




Scoobytza

sâmbătă, 10 octombrie 2009

Surpriza

Ieri am facut o petrecere surpriza... pentru Cheli. Nu se astepta mai ales ca i-am zis ca trebuie sa vorbesc neaparat cu el, ca trebuie sa ii zic ceva ce nu se poate spune nici la telefon, nici pe messenger, doar face to face.

A fost fain, i-am adunat toti prietenii la mine acasa si l-am asteptat. Cand a venit: Surpriza!
:)) Vreo 10 oameni, prietenii lui au venit sa ii ureze "la multi ani". M-am bucurat foarte tare, mai ales cand i-am vazut fata plina de surprindere. ;;)

Vorba Porcushorului: "Mi-ai copiat nebuniile si ideile de surprize". (insa cu folos)

In topul preferatilor din casuta mea frumoasa s-a aflat M.M. :)


(am cantat "la multi ani", am dansat, s-a baut)

A fost ok.

Scoobytza
Este timpul schimbarii de atitudine. Am dat tot ce a fost mai bun din mine, trebuie sa fac asta si in continuare insa cu masura si numai pentru cine merita cu adevarat.

sâmbătă, 3 octombrie 2009

everything is pink - Despre prietenie


De fiecare data cand sunt trista incerc sa imi aduc aminte de lucrurile bune din viata mea. De zambete, de priviri, de oamenii importanti pentru mine.

Mi-am petrecut o saptamana in Italia si, mai putin cateva lucruri destul de aiurea despre care nu am avut deloc chef sa scriu pe blog, a fost chiar fain. Am cunoscut niste oameni faini cu care am zambit. Gandul mi-a zburat catre casa asa cum face intotdeauna cand sunt plecata, insa a fost ok...si m-am simtit bine.

Zilele trecute am vorbit cu prietena mea cea mai buna, Crissu. Mi-e dor de ea. E un om atat de frumos din punct de vedere sufleteste. Ea si inca o persoana imi sunt cele mai apropiate sufleteste. Mi-e atat de dor de ea si de fiecare moment frumos petrecut impreuna, de zilele cand ne intalneam si plangeam sau radeam impreuna. Doamne, Crissule...

Am amintiri atat de frumoase legate de ea. De fiecare data cand veneam acasa la Valcea stiam ca ma asteapta altcineva in afara de tata, ca am un om pe care imi doresc sa il vad ca sa ii spun toate cele cate patesc in Cluj. Crissu. Cate surprize mi-a pregatit ea. Incredibil. M-a asteptat cu tort la 4 dimineata, m-a gazduit atunci cand veneam acasa pe ascuns, a venit in Cluj pentru mine sa ma consoleze atunci cand eram singura si deprimata. E unul dintre cei mai importanti oameni din viata mea alaturi de care ma vad si peste 100 de ani. E cea de-a doua sora a mea. E fiinta care mi-a insuflat incredere in mine atunci cand ma simteam pierduta.

Nopti pierdute la povesti, dormind intre ursuleti de plus, cu calculatorul deschis ascultand muzica vesela sau de depresie, mers la baluri ale bobocilor, dans in Enigma, Bloody Mary sau Tao, promotii si inghetat de frig prin Kaufland, Diana sau Billa, vise de iubire, povesti despre iubire, dezamagiri, parinti, razvratiri, profesori, cantece, colegi, aniversari, majorate - toate astea sunt fragmente din prietenia noastra.

Mi-e dor de tine si te iubesc.





Scoobytza

joi, 17 septembrie 2009

2 ani la ZIUA de CLUJ

Astazi este o aniversare foarte importanta pentru mine. Implinesc 2 ani de ZIUA de CLUJ. 2 ani de cand am intrat pentru prima data pe usa redactiei, care la acea vreme se afla in clădirea de la Camera de Comerţ. Am mers cu un cv şi cateva texte printate in mana si am urcat la etajul al 3-lea al cladirii. Parca acolo era. Aveam mari emotii. Am mers in biroul secretarei si i-am zis ca as vrea sa las un cv. Ea mi-a spus sa i-l dau ei. I-am zis ca as vrea sa stau de vorba cu cineva din conducere. Mi-a zis sa astept. Dupa 20 de minute, care au părut o oră am intrat într-un birou. Acolo erau Titus şi Silviu Mănăstire, care mi-au pus mai multe întrebări despre job-ul de la Vocea Valcii. Dupa ... mi-au spus: "Vino de luni, în probă". Şi am rămas.

Scoobytza

Tragic. nu mai sunt.

Doi baieti pe care ii cunosteam mai mult din vedere, din fostul meu liceu din Rm. Valcea, si-au pierdut viata in vara asta. I-am recunoscut din fotografiile pe care le aveau fostii mei colegi pe hi5, din pozele din ziar. Inu si Kelu - Kissu - doi baieti frumosi, care aveau tot ce isi doreau la picioare. La mai putin de o luna distanta, amandoi au murit. Ironia, se cunosteau mai mult ca sigur. Prietena lui Inu, fata cu care si-a petrecut ultimii doi ani, a murit si ea in acest an. Tot intr-un accident... de data asta de masina, nu unul de motor.
O alta ironie. Inu a murit in momentul cand s-a lovit de pancarta "Viteza ucide" de pe marginea drumului. Kelu - a murit pe motorul abia cumparat de parinti, inca neinmatriculat si fara sa fii obtinut permisul de conducere. El probabil ca a primit motorul cadou pentru ca a intrat la facultate.

Imi pare extraordinar de rau de cei doi baieti si, mai ales, de parintii lor nemangaiati, de oamenii care au ramas in urma cu povara suferintei, care se intreaba constant "Ce s-ar fi intamplat daca?"...

Imi pare la fel de rau pentru fiecare dintre baietii si fetele de varsta mea sau mai mici, care in ultimii 4 ani si-au pierdut viata in accidente ingrozitoare. Imi pare rau de toti cei pe care ii cunosteam si a caror viata a fost curmata astfel. Sper sa nu trec vreodata prin ceea ce au trecut parintii lor...

Sper sa va odihniti, copiilor.

http://www.radicalonline.info/2009/07/31/amanunte-noi-in-cazul-mortii-lui-ynu-banacu/

http://www.adevarul.ro/articole/ramnicu-valcea-ultima-noapte-a-ingerului-de-pe-motocicleta.html

PS: Accidentele acestea au fost cauzate, poate, de iresponsabilitate. In cazul lui Inu a fost vina soferului care l-a acrosat... insa... mai departe nu pot comenta.

Scoobytza

miercuri, 16 septembrie 2009

Texte

Imi place sa recitesc ceea ce am scris an de an, zi de zi. Imi place sa recitesc ceea ce am scris si sa ma privesc pe mine asa cum am fost, iar apoi sa vad ceea ce am devenit. Imi place postez textele pe care le-am scris in urma cu ceva vreme si imi doresc sa am curajul sa le pun pe blog pe toate. Unele, insa, sunt prea personale. Textul de mai jos este cel al unei adolescente,al unei studente la jurnalism ce viseaza sa devina "CINEVA". Visul nu s-a schimbat, insa pe drum s-au mai adaugat si alte cateva dorinte.




Scoobytza

15 minute in fata microfonului

Nu am voce de radio, dar pentru mine asta nu conteaza. Vreau sa cunosc, sa experimentez, sa invat si vreau sa ma perfectionez. Vreau sa ajung cineva. Si pana la urma asta ne dorim cu totii, pentru asta am ales jurnalismul si pentru asta ne-am pus la bataie visurile.
Ziua de azi a insemnat o noua incercare pentru noi, jurnalistii in devenire. De la ora 14 ne-am adunat in sala 60 din cladirea Echinox pentru a ne indeplini un vis: acela de a aveam propriul post de radio.
In timpul atelierului de radio am intrat pe site-ul agentiei de presa, Rompres, si am editat primele mele stiri de radio.Nu au fost stralucite, dar in momentul citirii lor, in fata microfonului, emotiile m-au napadit. Nu era pentru prima data cand incercam asta, dar de fiecare data sentimentele imi sunt aceleasi: emotie si chiar un pic de teama. De data aceasta, am incercat sa imi modific vocea, sa o fac mai puternica, mai agresiva. Am facut exercitii de dictie, clasicele exercitii de dictie cu cosasul Sasa si capra care a crapat piatra in atatea bucati incat mi-a incurcat limba in gura si gura in limba.
In momentul in care am inceput sa citesc, am uitat de tot ceea ce ma inconjura pana si de colegul meu cu care trebuia sa comunic prin intermediul castilor. Am uitat de Alexandra, care se ruga de capra sa nu mai sparga piatra, am uitat de Stefan, care se afla undeva in fata mea si am uitat de Dana, care era langa mine si edita o stire. In cele 15 minute pe care le-am petrecut in fata microfonului, m-am balbait si am gresit. Am repetat aceleasi lucruri de mai multe ori, am uitat sa trec de la stiri la meteo sau, pur si simplu, eram prea concentrata asupra textului ca sa aud startul pe care mi l-a dat colegul meu ca sa citesc.

Imi doresc bursa de la Europa Fm pentru ca imi da speranta, speranta in noi, speranta in mine. Aceasta bursa imi va da posibilitatea sa ma dezvolt, sa evoluez, sa cunosc mai mult din ceea ce inseamna mass-media romaneasca.

Cristina PIRVU
Jurnalism, Anul 1, Grupa 4

Experienta din spital - noiembrie 2008

Medicina este una dintre cele mai dificile meserii şi presupune multă muncă şi învătare. Ani de zile, unul după altul, medicii trebuie să citească şi să se ferească de erorile medicale, care îi pot costa viaţa pe pacienţii lor.

Atunci când medicii rezidenţi şi absolvenţii Universităţii de Medicină au protestat protestat în faţa Prefecturii Cluj, eu am fost unul dintre susţinătorii lor pentru că îi înţeleg şi mi se pare normal să primească salarii mai mari decât restul populaţiei care se duc la sapă sau muncesc în construcţii fără ca niciodată să fii citit o carte. În timpul protestului, reprezentantul medicilor rezidenţi a spus că s-au săturat să fie purtătorii foilor de observaţii şi să facă muncă de secretariat pentru că nu există programe informatice în spitale. Una dintre problemele cele mai mari pe care le are medicina în momentul de faţă este dotarea. Deşi, în ultimii ani, cel puţin în Cluj, multe dintre spitale au primit bani pentru aparatură din mai multe surse (vezi- Ministerul Sănătăţii, donaţii şi altele), uite că, în continuare, medicii trebuie să îşi aducă aparatură de acasă, de la cabinetele medicale ca să poată lucra.

Îmi aduc aminte că am scris despre Centrul de Diagnostic şi Tratament (CDT) că la secţia de radiologie există aparatură veche de vreo 50 de ani, Institutul Inimii avea un angiograf foarte vechi şi cârpit, în timp ce unul nou fusese trimis de MSP spitalului din Oradea care, culmea, nu avea specialist să lucreze cu aparatul.

Acum am aflat că medicul care mi-a scos mie măseaua a trebuit să îşi aducă de la cabinet un aparat cu care să îmi poată scoate dintele.

Reacţia mea a fost una prostească: „Am ce scrie”, dar problema, de fapt, este una care vizează strict sistemul de sănătate românesc şi oamenii care lucrează în el.

Idee de material: Medicii de la Clinica de Chirurgie Maxilo-Facială (CCMF) din Cluj îşi aduc de acasă instrumente performante cu care să poată lucra.

Să fii medic este una dintre cele mai dificile meserii şi care presupune mai mult efort decât te-ai aştepta. Să fii medic la una dintre clinicile importante din Cluj Napoca este la fel de dificil mai ales când te confrunţi cu lipsa de paturi pentru a interna bolnavi sau lipsa aparaturii. Bugetele spitalelor trebuie investite în aparatură, în clădiri, în medici, în hrana bolnavilor.

Când am intrat în salonul din CCMF primul care m-a lovit a fost mirosul din cameră. „Probabil că geamurile nu au mai fost deschise de câteva zile”, mi-am spus. De atâta vreme am scris despre sistemul de sănătate, de atâta vreme am scris despre medici, aparatură medicală şi bolnavi, însă numai acum ochii mi s-au deschis un pic mai mult.

Când am intrat în salon, ştiam că o doamnă urmează să se externeze şi, apoi, eu voi putea sta în locul ei. Iniţial, m-am temut crezând că lenjeria de pat nu va fi schimbată. Ei bine, nu a fost aşa. La câteva minute după ce fosta pacientă a părăsit salonul o infirmieră a venit şi mi-a schimbat lenjeria de pat. (lucru foarte normal, de altfel)

Apoi...a mai trecut încă puţin timp şi medicul m-a chemat să îmi scoată măseaua. Tipul, un medic stomatolog de vreo 25 de ani, (medicii stomatologi pot fi atât de tineri??? Cred că da) m-a întrebat dacă am mâncat ceva azi, iar eu, cu nonşanlanţă, i-am răspuns că „Nu”. De asemenea, mi-a mai spus să nu îl mai tutuiesc.:)) Asta a fost chiar tare, mai ales că... eu aşa fac cu toată lumea. (sau aproape toată lumea and common tutuiesc oameni care mi-ar putea fi bunici). Probabil că e vorba de codul lor deontologic.:)) sau ceva de genul. Aniway, medicul a fost super ok în timp ce mi-a scos măseaua şi după. Nu de alta, dar chiar a trebuit să se chinuie cu măseluţa mea care avea rădăcinile adânc înfipte.

La un moment dat, mi-a zis că dacă spitalul nu are ustensile le foloseşte pe ale lui, iar eu i-am zis că am subiect de ziar atunci. Am fost un pic cam naşpa, dar chiar nu mi se pare corect ca ei, tinerii medici, să vină cu ustensilele lor costisitoare de acasă.


Impresii... – partea a doua

M.J. – medic

Interesant. Aici fiecare pare a se teme de vizita de dimineaţă a şefului clinicii, inclusiv ceilalţi medici. Pentru prima dată în această dimineaţă am participat la ceea ce înseamnă vizita medicală. Vreo 7-8 medici mai tineri, probabil cei care au trecut de rezidenţiat, îl înconjurau pe, cel mai probabil, şeful clinicii.

Încă de la 7 dimineaţa a început agitaţia în salon când o doamnă venită cu fiul ei la spital m-a trezit să îmi spună că trebuie să me pregătesc de vizită. Ce presupune asta?

În primul rând, să îmi duc geanta cu haine în garderobă pentru că altfel risc „să ţipe la mine”. Infirmiera a venit să verifice şi ea dacă mi-am dus geanta şi ne-a rugat să ne facem paturile. Regula nescrisă este că „trebuie să stai în pat şi să nu te mişti de acolo”. Eu, spre deosebire de ceilalţi, mă jucam pe laptop atunci când a venit o asistentă şi m-a rugat să îmi închid pc-ul. I-am urmat sfatul şi l-am pus deoparte.

Când a venit „the boss” al medicilor, mă mişcam prin pat, iar medicul meu curant mi-a făcut semn să stau liniştită. „The boss” i-a lăsat pe mai tinerii lui colegi să spună care este evoluţia pacienţilor şi diagnosticul fiecăruia. Şi-a dat cu părerea în ceea ce priveşte diagnosticul de „parotidă” pus micuţului care se află în acelaşi salon cu mine. Apoi mi-a venit rândul, M.J. i-a spus care este diagnosticul meu şi că am o evoluţie bună. Uşa a fost deschisă, iar medicii au plecat.

Aseară am fugit timp de o ora din spital. Vlad a venit şi m-a luat de aici. Am fost surprinsă când medicul mi-a dat voie să plec pentru 10-15 minute.

„Nu se află nimic din ce se petrece. Au zis că s-ar putea să nu aibă nimic. Nu i-au găsit nimic. La ORL nu i-au găsit nimic. Cauza nu se ştie şi sub antibiotic i s-a umflat mai tare gâtul”

12.nov. 2008 - Plictiseală maximă la spital. M-am certat şi cu Georgiana un pic pentru că m-au deranjat figurile ei. I-am dat sms-uri să vină la mine la spital să îmi aducă tacâmuri, hartie igienică şi un tricou curat. Bineînţeles, că a venit numai după vreo patru ore timp în care eu m-am crizat la maxim pentru că ştia foarte bine că eu nu pot mânca aici. Am fost material de studiu pentru studenţii de la stomatologie şi nici măcar nu mi-au făcut nimic. Am pierdut vremea azi în spital pentru că nu am luat nici un tratament, iar când m-a durut măseaua mi-a adus Geo un calmant. E cam aiurea totul. Cum D-zeu să mă ţină internată doar pentru atât?

Scoobytza

marți, 15 septembrie 2009

Zero Assoluto - Per dimenticare

Nu stiu ce e cu mine. Am toate motivele sa ma simt fericita, insa ma simt tare deprimata si trista. Mi-e dor de Crissu, mi-e dor de casa, de prietenul meu cel mai bun, mi-e dor de o imbratisare puternica. Nu stiu ce e cu mine. (kind of depressed)

good news...am intrat la master.




scoobytza

duminică, 13 septembrie 2009

Weekend cu mama


Tocmai am vazut "Weekend cu mama". Cred ca este cel mai bun film romanesc pe care l-am vazut in ultimii doi. In el nu a fost vorba despre comunism, despre avort, despre politisti. A fost un film cu substanta, educativ, despre droguri si cu esenta. Din filmul asta am vazut care este efectul drogurilor, al abandonului, al unei vietii duse fara sa ai un parinte alaturi. Totul incepand de la limbajul adolescentilor bucuresteni - jargonul lor "trip", "frate" - a fost prezent in "Weekend cu mama". Adela Popescu si Medeea Marinescu joaca foarte bine in acest film. Info despre film aici.

Scoobytza

marți, 8 septembrie 2009

De ce iubesc vara?

Imi place vara la nebunie. Ador soarele arzator, caldura lui pe pielea mea. Imi place sa stau pe terase cu amicii mei, sorbind dintr-o limonada cu gheata. Vara sunt zilele cand n-ai subiect la ziar. Sunt zilele cand ma gandesc la vreun reportaj sau imi permit sa dormitez pana la ora 12 cand poate-poate imi vine o idee despre ceea ce scriu. M-am nascut in iunie, odata cu ciresele coapte si capsunile.

Iubesc vara pentru ca imi pot face un milion de planuri, pot merge la strand, pot sa port tricouri sau fuste. Imi place vara pentru ca nu imi e frig si pentru ca sunt sigura ca nu o sa racesc, pentru ca imi aduce aminte de gradina de acasa - unde imi petreceam timpul citind.

Toamna si iarna nu fac altceva decat sa readuca frigul in viata mea. Am amintiri frumoase, toamna. Imi plac frunzele copacilor din parc, imi place mirosul toamnei, insa... intotdeauna vara va fi preferata mea.

duminică, 6 septembrie 2009

Complicated

Piesa de mai jos se potriveste starii mele de spirit. Every thing is complicated in my life. Love, work, life. Din fericire, zambetul mi-a ramas pe buze.





Scoobytza

duminică, 16 august 2009

Despre frica...

In seara asta mi-a fost teama. Mi-a fost foarte frica. Nu mi se intampla des sa simt asta, insa cand i-am vazut privirea si i-am auzit vocea urland cuvinte fara inteles, cand am auzit bataile din palme care nu se mai opreau... mi-a fost teama.

Privirea ii era rece, inghetata parca. Fara sa inteleg de ce, am incercat sa il privesc. Mi-a dat fiori. Speram doar sa nu coboare in aceeasi statie ca si mine, ma rugam chiar. Toti ceilalti din jurul meu il priveau la fel de ciudat. Nu eram singura.

Cand autobuzul cu numarul 6 a ajuns in statia Siretului, aproape ca am fugit. Nu vroiam sa mai fiu aproape de un om ce imi parea nebun. De fapt, asa si era.


Toata chestia asta mi-a adus aminte de lucrurile de care imi este cu adevarat frica. Niciodata nu am stat sa ma gandesc prea mult la asta pentru ca ma consider un om curajos. Si totusi... am micile sau mai marile mele temeri. Poate cea mai penibila este teama mea de soareci si sobolani... Sunt niste animale pe care nu le suport si de care imi este ingrozitor de frica, fie ca sunt vii sau moarte.

Imi mai este teama de violenta. Una dintre amintirile mele cele mai urate este strans legata de o bataie intr-o discoteca, atunci cand unul dintre prietenii mei din acea vreme a fost lovit cu o sticla de bere in cap. Inca imi mai aduc aminte sangele siroindu-i pe fata, inghesuiala, teama ca nu cumva sa fii patit ceva, felul cum a strigat fratele lui la mine cand am vrut sa vad daca e bine, agitatia de dupa, politia, certurile idioate de baieti smecheri care vroiau razbunare. Imi aduc aminte de toate astea in detaliu. Stiu ziua in care s-au petrecut... 18 iunie 2004, sambata seara, majoratul lui Marian C.

O alta temere. Mi-a fost frica in clasa a IX-a. Eram in discoteca si dansam. Nu am observat cand sora mea mai mica (era intr-a saptea, iar pe vremea aia unde mergeam eu, trebuia sa fie si ea) a iesit din discoteca la povesti cu un pusti de aceeasi varsta pe care il stiam de cand lumea. Auzisem povesti de fete violate... si mi-a fost teama. Nu mai rationam, nu m-am mai gandit ca e in apropiere. Mi-am adunat gasca de prieteni si plangand le-am zis ca mi-am pierdut sora. Vreo 30 de minute am tot cautat-o peste tot. Cand-colo ea era foarte bine, nu patise nimic. Povestea chiar in apropierea cladirii unde ma aflam eu.


Cel mai ingrozitor moment din viata mea si clipa in care m-am simtit pierduta cu adevarat a fost cea in care era sa imi pierd tatal. O frica atat de mare ca atunci nu am simtit niciodata. Nimic nu m-ar fi putut consola. Atunci cand am auzit telefonul sunand la ora 5 dimineata, iar persoana de la capatul firului mi-a spus: "Nu-ti face griji, tatal tau e bine. A avut un accident, e in spital". Am crezut ca mor. Nu stiam nici ce fel de accident, insa am simtit ca imi fuge pamantul de sub picioare, ca raman fara aer, iar lacrimile au inceput sa imi curga una cate una pe fata... ma gandeam la mine, la sora mea, la mama si la faptul ca fara tata o sa fiu singura pe lume, ca o sa trebuiasca sa ma descurc singura cu tot... ca nu o sa mai am pe nimeni.

Din fericire, cineva acolo sus a fost alaturi de mine. L-am vazut pe tata trecand prin momente dificile, in care viata lui a fost in pericol, dar a luptat si a ramas langa mine....


Scoobytza

duminică, 26 iulie 2009

Good girls go bad ;)

Azi dimineata am gasit o piesa care m-a inveselit si mi-a dat un foarte mare chef de viata. Versurile nu sunt cine stie ce, insa imi place foarte tare refrenul si sound-ul. ;)

Cobra Starship feat. Leighton Meester - Good girls go bad




Scoobytza

change





E atat de ciudat cand ceva se rupe in sufletul tau. E atat de ciudat cand ai un sentiment care te devoreaza si nu stii cum sa procedezi, nu stii cum sa faci sa fie bine. Iti aduci aminte doar momente frumoase... si iti dai seama ca... tot ce a fost frumos s-a terminat.

Vrei sa o iei de la capat, insa gandul te duce cu disperare la acel ceva.

Ti-e dor si nu stii cum sa faci sa fie bine.

Ti-e dor de clipele frumoase, de amintiri... de tot ceea ce a fost pana acum.

vineri, 3 iulie 2009

Trei ani

S-au dus trei ani de facultate, trei ani minunati in care m-am considerat o copila. Urmeaza nici eu nu stiu ce... maturitatea, munca pentru cei care nu lucreaza deja.
Lupta.

S-a terminat facultatea. Parca nici nu realizez cand si cum. Ii apreciez si tin la cei care mi-au fost colegi si ma gandesc cu mare drag la timpul care a trecut...

duminică, 21 iunie 2009

S-a terminat cu licenta!

Sunt nostalgica de-a dreptul!

Seara de ieri mi-a facut o pofta nebuna sa dau timpul inapoi, sa fiu iar in anul intai, sa traiesc aceleasi lucruri frumoase inca o data. Fotografiile din liceu si primii ani de facultate au contribuit si ele la starea mea de nostalgie.

Am obiceiul de a ma uita in urma. De ce fac asta? Pentru ca imi sunt dragi toate experientele prin care am trecut. Zilele trecute il invidiam pe Adi pentru ca este acum in America, iar eu nu mai sunt acolo. Nu traiesc din amintiri, insa imi place sa imi aduc aminte de trecut. E reconfortant pentru mine.

Astazi am terminat de scris lucrarea mea de licenta. O finalizasem in urma cu cateva zile bune, insa profesoara mea mi-a atras atentia ca mai trebuie sa lucrez la ea. Astfel incat azi... am muncit si e gata de predat.

Scoobytza

PS> Cristina Nistor si-a dat Ok-ul. Pot sa o printez.:D

Janis, Janis!!!

Cheful de noaptea trecuta a fost prea fain! Janis Pub ne-a intampinat zambind si impreuna cu Crina si Denis am facut senzatie. Ne-am dansat bine, as zice. A fost fain si cum am dansat si cu colegii de la Jurna.

Super fain. Nici nu am simtit cand oamenii au inceput sa paraseasca localul, mai ales colegii nostri. La 5 dimineata am ajuns si eu pe taramul viselor. Mako, Petre, Anca & Adelina au spus "Buna dimineata!" Clujului.

Pacat ca terminam facultatea. Poate ar fi trebuit sa fim mai apropiati. Who knows? Pana una-alta o sa postez cateva fotografii dragi din anul 1.





Scoobytza

luni, 15 iunie 2009

Ramasa fara vedere. De ce?

De cateva zile, sunt oripilata de ceea ce s-a intamplat intr-un centru de plasament din Cluj. O fata de 18 ani, paralizata de la gat in jos, care cantareste in jur de 20 de kilograme va ramane si oarba. Nu pot sa imi imaginez ce este in sufletul acelei fete care nu s-a putut apara de pustoaica de 12 ani ce i-a scos ochii. Nu imi pot imagina cum este o viata fara cele cinci simturi, o viata in care doar auzi si vorbesti, fara sa te poti misca sau fara sa poti vedea lucrurile care te inconjoara. Este de-a dreptul ingrozitor.

Cele doua fete se aflau intr-un centru de plasament din comuna Jucu, iar colegul meu Denis a scris despre acest caz AICI.

Nici in cele mai morbide vise sau ganduri nu vreau sa imi vina in fata imaginea fetei mutilate pe viata pentru a doua oara.

Cu toate acestea, ziarele mari cauta acest subiect cu ardoare. Si este de inteles. In viata mea nu am auzit de o violenta atat de mare si ma tem ca responsabilii, cei care ar fi trebuit sa fie atenti la copiii din centrul de plasament nu vor fi pedepsiti. Nu se intampla niciodata.

O cunostiinta, care colaboreaza cu un ziar central, mi-a dat cel putin 10 telefoane astazi. Crezi ca e bine daca ii fac poza? Ma pot da in judecata? I-a mancat ochii? O sa ramana oarba?

E ingrozitor de-a dreptul. Exploatam durerea unei fete de 18 ani fara sa ne punem in locul ei.

Si doare. Nu pe cei de la Directia Generala de Asistenta Sociala si Protectia Copilului ii doare. Ci pe ea, cea ramasa fara vedere.

Pe de alta parte, ma intreb ce se va intampla cu agresooarea de doar 12 ani. Va ramane internata in acelasi centru cu cea pe care a orbit-o? Va fi pedepsita? Va urma un tratament pentru nebunia de care sufera?

Nimeni nu imi poate da acum aceste raspunsuri.

Scoobytza
 

sâmbătă, 13 iunie 2009

22. Iubire. Timp. Transformare

Ieri am implinit 22 de ani. Am mai imbatranit cu un an.:) M-am simtit foarte bine datorita lui Vlad, prietenilor si colegilor mei. A fost tare fain cheful de aseara intrerupt insa din cauza a doi politisti care ne-au vizitat. Adi a venit si el la Cluj. M-am bucurat extraordinar de tare cand mi-a dat vestea: a luat viza catre SUA si miercuri pleaca in aventura vietii sale. Mi-e dor de momentele de acum un an cand eu eram in febra pregatirilor, de ziua mea de atunci - care a devenit mai frumoasa acum pentru ca il am pe EL langa mine, de aventurile de atunci. Intreaga saptamana am fost semi-depresiva, nu am stiut prea bine ce vreau, nu stiam daca sunt fericita sau nu, m-am gandit la anul care s-a scurs si la clipele pe care le-am trait. A fost un an minunat, plin de impliniri pe de-o parte, de iubire - pana in momentul cand a venit criza. El mi-a arata ca tine la mine, asa cum intotdeauna o face. Si sunt fericita.

In 2008, la 21 de ani, am plecat pentru prima data din tara - in SUA, la un ocean distanta de casa. Tot atunci am continuat sa lucrez la ZIUA de CLUJ, am ramas la buget la facultate, l-am cunoscut pe EL, m-am distrat foarte tare, am cunoscut oameni noi si interesanti. In 2008, am evoluat un pic, mi-am demonstrat mie ca sunt capabila sa trec peste orice si sa ma descurc in situatii cu adevarat grele, mi-am dat seama inca o data ca tata si sora mea- sunt oamenii care imi vor fi alaturi mereu si care ma vor accepta chiar si atunci cand ma crizez mai tare. In anul asta - eu si Crissu - am inceput sa iubim din nou si sa fim iubite. Ne-am indepartat un pic, insa de fiecare data cand voi merge acasa ea va fi primul pe care imi voi dori sa il vizitez. La 21 de ani am inceput sa iubesc, tata la 44 a inceput si el sa fie fericit si sa iubeasca din nou. M-am confruntat cu multe probleme, am devenit mama surorii mele si prietena ei in acelasi timp.
Apoi a inceput 2009 cu datorii, prieteni extraordinari, zambete, probleme, ziar din nou, licenta, iubit,eforturi, stres, kilograme in minus - vreo 5. Nu stiu cum va fi restul anului, inceputul varstei de 22 de ani. Nu stiu ce va urma in viata mea si cu ce probleme ma voi confrunta. Stiu insa ca m-am maturizat si ca multi altii de varsta mea nu au trecut printr-atatea experiente ca mine. Sunt mai puternica, am mult bun simt - prea mult uneori, stiu ca trebuie sa imi cer drepturile, ca trebuie sa ma manifest mai puternic, sa nu mai fiu atat de moale si sensibila.

PS: Le multumesc prietenilor mei ca au fost langa mine atunci cand a trebuit. Le multumesc celor care m-au tinut in brate, mi-au daruit din puterea lor si m-au facut sa zambesc. :) Lor trebuie sa le spun ca ii iubesc.


Scoobytza

luni, 8 iunie 2009

Scrisoare catre Fat-Frumos

Piesa noptii.



Imi placee foarte mult Vama. Astazi mi-am adus aminte de aceasta piesa pe care am ascultat-o de cateva ori in vara. Doamne, cat de dor imi este de vara trecuta! Cat de dor imi este de fiecare an care s-a scurs din viata mea.

Ca in fiecare an ma apuca depresia de dinainte de ziua mea. 22 de ani. Peste numai cateva zile. Unde s-au scurs anii mei? Ce am fost si ce am devenit? Ce voi fi? Mi-e dor de mine, mi-e dor de copilarie. De ce ma uit in urma?

Mi-e dor, insa viitorul imi e in fata. O lume plina de zambete. Se apropie incet, dar sigur inca o varsta. Un an nou...


Scoobytza

marți, 26 mai 2009

blog stuff



This year is gonna be incredible....

Natura, un râu care susură lângă mine, păpădii şi iarbă verde. E primăvară şi nu sunt acasă. E primăvară, iar soarele îmi mângâie faţa încecând să usuce lacrimile care curg încet-încet şi dureros. Consumerism, globalizare – sunt termeni al căror sens nu îl înţeleg pe deplin, ştiu la ce se referă. De fapt, eu însămi sunt o imagine a acestei globalizării. La iarbă verde cu laptopul în braţe. Ascult muzică, într-un loc în care natura însăşi este muzică.


A fost odată ca niciodată. Îmi răsună în minte ale copilăriei în timp ce muzica house inundă atmosfera luptându-se cu sunetul râului. Nu aud păsărele cântând. Nici nu aş avea cum. Încă nu s-au întors din „ţările calde” – despre care am auzit atâtea şi atâtea când eram un simplu copil. „Ţările calde”, „iarba verde” – dacă întrebi un copil de ce sunt calde ţările calde, îţi va spune că acolo bate soarele mai tare.

De ce este iarba verde? Ca să o mănânce vacile.

Nimeni nu o să îţi explice ce e dragostea. Lumea asta moartă va încerca să îţi fure dragostea şi niciodată să nu uiţi de inima ta – spune cântecul atât de mult iubit.

Nimic din ceea ce scriu nu are vreun sens. Sunt o adunătură de cuvinte frumoase care nu se leagă între ele.

O păpădie.

„Mie îmi plac păpădiile. Când suflu în ele îmi pun dorinţe.”

„Ce dorinţe ţi-ai pus azi?”
„ Să cresc mare, să nu mai spună lumea că sunt mic. Şi vreau să îl găsesc pe Făt -Frumos”

„Dar Făt- Frumos nu există decât în poveşti”
„Ba da, există. Doar că tu eşti mare şi nu mai crezi în poveşti.”
„Şi atunci de ce vrei să te faci mare?”
„Pentru că eu o să cred toată viaţa în poveşti, în zâne, prinţese, balauri, zmei şi feţi-frumoşi.”
Şi atunci am tăcut. În faţa mea, imaginea copilăriei mele. Imaginea unui copil simplu, care îşi doreşte un lucru imposibil.

PS: Acest text nu are o poveste. Nu are lacrimi ascunse în spatele ei. Are doar un loc comun cu persoana mea. Un râu lângă care m-am aşezat.



Sometime....

A fost odată ca niciodată...

A fost o prinţesă.
>
Scoobytza

duminică, 24 mai 2009

JurnalisTIA :) Despre Predeal, jurnalisti, cursuri si un concert karaoke

Week-end-ul asta am participat la seminarul Tineret în acţiune pentru tinerii jurnalişti organizat de o instituţie cu un nume care conţine vreun sfert din literele alfabetului. A fost minunat!

Cred că a fost unul dintre cele mai faine seminarii la care am participat, cu oameni interesanţi, "de gaşcă" şi cu o atmosferă pe măsură.
Locul desfăşurării evenimentului a fost Vila Eden din Predeal, unde am avut parte de nişte camere drăguţe şi o mâncare foarte bună. Am nimerit şi într-o zi de sărbătoare pentru "sătenii" zonei şi anume "Zilele Predealului". Încă de când am ajuns, vineri seara, aici am auzit vocea Andreei Bălan, iar în seara următoare Anda Adam "a încântat" poporul alături de cele două fete semidezbrăcate şi de un tip cu un tricou cumpărat de la second (sau trift shop).
Experienţa de la Zilele Predealului nu se compară absolut deloc cu cea de la vreun concert din Cluj sau măcar din Vâlcea sau de oriunde am fost eu în vizită. Mi-a adus aminte de petrecerile săteşti la care mă ducea bunica mea atunci când aveam vreo şapte-opt ani. Micii sfârâind pe grătare, fumul, plictiseala pe feţele oamenilor şi, nu în ultimul rând, ţăranii zonei.

Poate că îi insult pe ţărani acum. În apropierea toaletei publice din zonă, la mai puţin de doi metri, bărbaţii „predeleni” ieşeau unul câte unul şi udau singurul copac din zona. Nu conta că erau copii, femei prin zonă. Pur şi simplu, se uşurau de „greutate” şi mergeau înapoi la băut.

După ce ne-am petrecut o vreme acolo, ne-am reîntors la pensiune unde am încercat să încropim o mică petrecere. La început, nu ne-a reuşit foarte tare până când am descoperit o pasiune comună... şi anume: Vama Veche. Aşa că eu şi Andrei (unul dintre organizatori) am dat startul petrecerii cântând Copilul şi Durerea, Ana, 18 ani...colegii ni s-au alăturat mai mult sau mai puţin şi a ieşit foarte fain.:)


În ceea ce priveşte cunoştinşele acumulate la Predeal... Ei bine, am aflat mai multe lucruri despre proiectele ONG-urilor şi faptul că pot fi finanţate de ANPCDEFP care este o instituţie aflată în subordinea Ministerului Educaţiei, Cercetării şi Inovării. Am cunoscut nişte oameni incredibil de drăguţi care încearcă să îşi îmbunătăţească relaţia cu presa şi care vor să îli facă cunoscută activitatea.



Aniway, zilele astea am cam lenevit. Mâine şi cam toată săptămâna mi-e plină de examene. Licenţa nu se scrie singură... aşa că spor la muncă mie. Până miercuri sunt liberă să scriu la licenţă.

Scoobytza

luni, 18 mai 2009

Piesa noptii

Printre proiectele pentru facultate, licenta care imi urla in cap "Scrie-ma, Scrie-ma", am descoperit in aceasta seara o piesa absolut superba. Nu am mai auzit pana acum de trupa Hinder, insa versurile piesei "Lips of an angel" imi plac la nebunie.

Auditie placuta! :)




*Scoobytza

vineri, 15 mai 2009

Cultele ţin cu dinţii de spitale

Harta clădirilor publice din oraş revendicate continuă cu spitalele.

Clădirile Clinicilor de Neurologie Pediatrică, Medicală III şi Ambulanţă sunt în pericol de a fi retrocedate. Trei dintre spitalele clujene se confruntă de ani buni cu cereri de revendicare venite din partea cultelor religioase pentru clădirile în care funcţionează.



Eparhia Reformată din Ardeal a cerut să îi fie retrocedate cele două clădiri în care funcţionează Clinica de Pediatrie III din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă pentru Copii (SCUC) Cluj-Napoca de pe strada Câmpeni nr. 2-4 , dar şi clădirea Serviciului Judeţean de Ambulanţă (SJA) Cluj de pe strada Horea nr. 55.



“Clădirea lor a fost bombardată în 1994, iar cea în care funcţionăm a fost refăcută. Noi suntem proprietari aici. Procesul s-a terminat încă de acum doi ani şi este o sentinţă definitivă”, a declarat medicul Horia Simu, managerul SJA. Şi Ioan Figan, managerul SCUC, consideră cererea reformaţilor neîndreptăţită. “Problema este de foarte mulţi ani.



Ei au depus o cerere în 2003, s-a făcut o expertiză pentru că noi am construit încă o dată ce a fost acolo. Au vrut toată clinica Pediatrie III, cu ambele clădiri, însă ei au avut numai o parte din primul spaţiu, restul fiind construit de noi. în această situaţie, legea este în favoarea noastră”, a declarat Figan. Angajaţii Eparhiei Reformate din Ardeal nu au putut oferi informaţii despre cererile de retrocedări făcute la nivelul cultului.



“Doar domnul Episcop poate vorbi cu presa. El este plecat într-o delegaţie şi se va întoarce numai vineri (azi –n.red.) sau luni. Nu sunt abilitată să fac declaraţii”, a explicat Tamas Emoke, jurista Eparhiei Reformate.



Pe de altă parte, reprezentanţii Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţii (ANRP) spun că în cazul clădirilor revendicate de Eparhia Reformată din Ardeal nu au fost încă date soluţii în instanţă.



“în ceea ce priveşte solicitarea cu numărul 137 pentru Staţia de Salvare, aceasta este în curs de completare cu acte doveditoare de către Eparhia Reformată din Ardeal, care este solicitantul imobilului. De asemenea, şi cererea privind Clinica de Pediatrie este în faza de completare şi nu s-a emis nicio decizie”, a declarat Gabriela Ţocolescu, consilier în cadrul ANRP.



Reprezentanţii Arhiepiscopiei Romano-Catolice de Alba Iulia au cerut în anul 2003 să le fie retrocedată Clinica de Neurologie Pediatrică a SCUC, procesul nefiind soluţionat încă. Arhiepiscopia Romano-Catolică de la Alba Iulia este de acord să fie despăgubită pentru unele clădiri pe care le-a revendicat.



“Noi am depus cereri pentru restituirea în natură a imobilelelor. La Clinica de Neurologie am făcut de curând o expertiză şi acolo a fost construit încă 50% mai mult decât clădirea iniţială. Unde avem clădiri cu utilităţi publice vom primi despăgubiri”, a declarat Komaromi Attila, juristul Arhiepiescopiei.



“La clădirea Facultăţii de Litere (UBB, Strada Horea, n.red.), de asemenea aflată în litigiu, vrem să o obţinem în natură”, a mai adăugat Komaromi.



Un alt spital pentru care s-a făcut o cerere de retrocedare este Clinica Medicală III din cadrul Spitalului Clinic de Urgenţă “Octavian Fodor”(SCUOF) Cluj. în acest caz, revendicatorii sunt reprezentanţii comunităţii evreieşti.



“Avem depusă o cerere de retrocedare pentru imobilul din strada Iaşilor nr. 16, pentru care nu avem nici o soluţionare până în prezent. Am cerut retrocedarea a tot ceea ce a preluat statul în anul 1948”, a declarat Oana Dumitrescu, reprezentanta Fundaţiei Caritatea- cea care a făcut cererea de revendicare pentru Clinica Medicală III. Reprezentanţii unităţii spitaliceşti ştiu de situaţie, însă nu cred că evreii vor avea câştig de cauză.



“Ei au cerut clădirea, dar, din câte ştiu eu, nu se încadrează juridic să primeasccă imobilul în natură pentru că s-au făcut investiţii ulterioare de peste 50% din valoarea acestuia. Consiliul Judeţean este proprietarul clădirii. Din câte ştiu eu, unde nu este posibilă retrocedarea în natură, se pot face despăgubiri”, a declarat Mihai Mleşniţe, managerul SCUOF.




Autoritatea de Sănătate Publică (ASP) Cluj este la curent cu situaţia revendicărilor de spitale. “Se ştie despre această situaţie. Spitalele sunt în litigiu, dar se modifică legile. Trebuie să aşteptăm să vedem soluţia în instanţă. Legea spune că încă cinci ani de zile de la pronunţarea deciziei se mai poate sta acolo”, a declarat Dorina Duma, directorul executiv al ASP Cluj.

Harta şcolilor şi grădiniţelor retrocedate

Lipsa de spaţiu şi de locuri în grădiniţe şi şcoli este agravată de faptul că 42 de clădiri ale unor instituţii de învăţământ din Cluj-Napoca sunt revendicate de foştii proprietari.

Problema tot mai acută a lipsei ofertei de servicii a grădiniţelor faţă de cererea la care sunt supuse a devenit, la Cluj-Napoca, mult mai gravă, dat fiind că multe dintre spaţiile în care sunt educaţi preşcolarii sunt revendicate sau chiar retrocedate către proprietarii de drept. în plus, Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, Şcoala “Ion Bob”, Liceul Teoretic “Gheorghe Şincai”, Colegiul Naţional “George Coşbuc” şi Liceul 2Emil Racoviţă” - câteva dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ- pot să-şi piardă oricând clădirile în care funcţionează.



Una dintre clădirile care au fost retrocedate proprietarilor de drept este Academia de Muzică “Gheorghe Dima”, al cărei sediu aparţine Episcopiei Greco-Catolice de Cluj Gherla. Greco-catolicii mai revendică şi una dintre cele trei clădiri ale Şcolii şi grădiniţei “Ion Bob”, dar şi clădirea în care funcţionează Colegiul Naţional “George Coşbuc”, alături de terenul aferent pe care s-au contruit corpuri noi de clădire.



în ultimul caz, deciziile de restituire în natură au fost atacate de Consiliul Local (CL) Cluj-Napoca la Curtea de Apel Cluj. “Din păcate, nu am intrat în posesia niciuneia dintre cele trei locaţii. La Şcoala Ion Bob am obţinut clădirea în instanţă şi plătesc o chirie de 4.600 de lei lunar. Liceul “George Coşbuc” are o clădire veche ce aparţine Congregaţiei Surorilor Maicii Domnului”, a explicat diaconul Daniel Avram, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Greco-Catolice. în ceea ce priveşte Academia de Muzică, greco-catolicii dispută terenul pe care se află construită actuala sală de concerte.



“La Conservator este un proces de evaluare a costurilor sălii-studio. Deocamdată, ei nu au unde să meargă. Nu putem intra în posesia clădirii. Sala Studio s-a construit pe terenul nostru şi trebuie să se facă evaluarea pentru a le putea fi plătită. Cel mai probabil, se va ajunge la cumpărarea clădirii respective”, a mai spus Avram.



în clădirea Academiei de Muzică înainte de anul 1948 a existat un seminar teologic greco-catolic care a fost colectivizat. “Episcopia Greco-Catolică a făcut o solicitare de retrocedare şi din 1992 am devenit chiriaşi”, a declarat Adrian Pop, rectorul Academiei. Conservatorul din Cluj nu a pierdut în urma retrocedărilor numai sediul în care funcţionează, ci şi un cămin studenţesc. “Am mai pierdut o clădire, un cămin cu o capacitate de cazare de 160-180 de locuri. Terenul a fost retrocedat unei persoane private şi plătim o chirie de 10.000 de lei pe lună. Pentru sediu plătim o chirie peste 13.000 de lei lunar, iar banii provin din fondurile proprii ale Academiei. Nu avem unde să ieşim în stradă ”, a mai spus Pop.



în ceea ce priveşte Şcoala “Ion Bob”, care funcţionează în trei clădiri, dintre care două sunt revendicate de greco-catolici şi de Arhiescopia Romano-Catolică de Alba Iulia, problema spaţiului este parţial rezolvată. “Din toamnă vom intra într-un corp nou de clădire şi nu vom mai avea nevoie de clădirea din interiorul Bisericii Ion Bob, care are şase săli, din care patru sunt de clasă. Mansardarea spaţiului a început în 2007 şi vom avea şi o sală de sport”, a declarat Irina Alexe, directorul adjunct al Şcolii “Ion Bob”.



Colegiul Naţional Emil Racoviţă se află de ani buni în instanţă cu Eparhia Reformată din Ardeal, un teren şi un corp de clădire fiind disputate, iar dosarul este, deocamdată, nefinalizat. “Nu face niciun obiect cererea pentru că partea de clădire veche a fost o clădire a învăţământului de stat. în 1870, terenul nu era al Eparhiei, iar în 1919, Şcoala exista ca şcoală de stat. Pe teren au fost construite în 1970 două corpuri de clădire”, a declarat directorul Colegiului, Constantin Corega.



Celelalte şcoli şi grădiniţe care se află pe lista neagră a instituţiilor publice pentru care există cereri de retrocedare sunt: Şcoala de Muzică “Augustin Bena”, Liceul de Muzică “Sigismund Toduţă”, Colegiul Naţional 2George Coşbuc”, Liceul Brassai, Grupul Şcolar “Victor Babeş”, Grupul Şcolar Tehnofrig, Liceul Teologic Romano-Catolic, Liceul de Coregrafie, Liceul Teoretic 2Bathory Istvan”, Şcoala Ajutătoare nr.1, Liceul economic “Dr. Iulian Pop”, Liceul “Anghel Saligny”, Şcoala Specială Nr.1, Liceul Teoretic “Gheorghe Şincai”, Liceul “Apaczai Csere”, Grupul Şcolar Forestier, grădiniţele nr.2, nr.3, nr.12, nr.9, nr.19, nr.61, nr.39, nr.69, nr.46, nr.42, nr.21, nr.43, nr.57, nr.32.



Administraţia locală încearcă să găsească soluţii pentru menţinerea în patrimoniu a clădirilor. “Absolut toate cererile analizate pe Legea 10 (privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 – n.red) au fost respinse. Unii revendicatori au acceptat despăgubiri, iar alţii au înaintat acţiuni în instanţă. Sunt procese de o durată foarte lungă de timp şi pe cale judiciară încercăm să le respingem”, a declarat viceprimarul Radu Moisin. El mai spune că Primăria încearcă să ajungă la un consens cu actualii proprietari fie pe cale juridică, fie pe cale amiabilă. “Faptul că aceste clădiri sunt revendicate nu înseamnă că sunt şi câştigate. Vizăm toate mijloacele de atac posibile ca să păstrăm aceste imobile în patrimoniu”, a adăugat Moisin.



Cine sunt revendicatorii?



Principalii revendicatori ai clădirilor şcolilor şi grădiniţelor clujene sunt:



Fundaţia Caritatea/ Federaţia Comunităţilor Evreieşti

Arhiepiscopia Ortodoxă Română

Congregaţia Surorilor Maicii Domnului (Episcopia Greco-Catolică)

Episcopia Greco-Catolică de Cluj-Gherla

Episcopia Unitariană

Arhiepiscopia Romano-Catolică de Alba Iulia

Eparhia Reformată din Ardeal

Scoobytza

Grădiniţele de “fiţe” ale Clujului

Premierul României, Emil Boc, fotbaliştii de la CFR Cluj, bancheri sau investitori străini au optat să îşi înscrie copiii la grădiniţele private din Cluj-Napoca.

Cursuri de dans, balet, limbi străine, lucrul pe calculator – acestea sunt câteva dintre cursurile pentru care clujenii cu posibilităţi financiare îşi trimit copiii la grădiniţe private. Personalităţile Clujului sunt dispuse să plătească sume între 350 şi 700 de lei lunar pentru a le da o educaţie cât mai bună odraslelor în cele mai de “fiţe” grădiniţe din oraş.



Happy Kids din cartierul Gheorgheni este grădiniţa cu cel mai mare număr de vedete pe metru pătrat. Aici, preşedinţi de bănci, politicieni, fotbalişti şi investitori străini îşi trimit copiii să studieze. “Grădiniţa noastră şi-a început activitatea datorită investorilor străini care au căutat să îşi educe copiii la standarde cât mai înalte. Avem copii din toate companiile din Cluj-Napoca – Nokia, Emerson, Bechtel, avem părinţi preşedinţi de bănci şi politicieni. Fotbaliştii CFR-ul Cluj – Sixto Peralta, Juan Emanuel Culio şi Paolo Frangipane - îşi aduc copiii la noi. Antrenorul echipei de baschet U Mobitelco, Tab Baldwin, are patru copii de la grădiniţă până la clasa a noua la noi”, a declarat Ruxandra Mercea, directorul de marketing al Happy Kids.



De asemenea, pe timpul verii, mulţi părinţi clujeni care locuiesc în străinătate îşi aduc odraslele ca să înveţe limba română. “Suntem o grădiniţă care predă bilingv în română şi engleză. Copiii au un sistem de reguli şi de disciplină care le dezvoltă caracterul. Părinţii pot opta pentru cursuri de dans, muzică, artă sau alte limbi străine”, a adăugat Mercea. Taxele pe care părinţii le plătesc pentru a-şi trimite copiii la “Happy Kids” sunt de 700 de lei lunar, la care se adăugă între 70 şi 90 de lei pe lună pentru cursurile extraşcolare la care participă micuţii.



La grădiniţa Helen din cartierul Zorilor au studiat cele două fiice ale premierului Boc. “Grădiniţa funcţionează de 25 de ani. Eu sunt profesoară de limba engleză şi toate cursurile se parcurg în limba engleză. Lucrăm pe calculator cu copii şi avem un joc pentru învăţarea matematicii care nu mai există în altă parte”, a declarat Elena Avram, directoarea grădiniţei.



Copiii participă săptămânal la cursuri de dans modern, iar în zilele cu vreme bună fac lecţii în părculeţul din curtea instituţiei. “Fetiţele domnului Boc au fost aici la grădiniţă”, a adăugat Avram. Educatoarea spune că tendinţele în învăţământul preşcolar constau în lecţiile integrate la care participă copiii. Mai exact, pe întregul parcurs al zilei, temele parcurse au o legătură strânsă între ele. In plus, de două ori pe an, de Crăciun şi la sfârşitul anului şcolar, grădiniţa organizează serbări la care copiii cântă, dansează sau joacă teatru în limba engleză. “Avem trei grupe de copii: mică, mijlocie şi pregătitoare. Programul este de la 8.00 la 13.00, iar preţul este de 450 de lei lunar. Pentru copiii care au un program de la ora 8.00 la 17.00, părinţii plătesc 500 de lei lunar, la care se adaugă şi masa pe care o primesc de la o firmă de catering şi îi costă 9 lei zilnic”, a adăugat Avram.



Părinţii care vor să le ofere copiilor o educaţie religioasă pot să îi înscrie la grădiniţa Little Giants. “Suntem o grădiniţă creştină şi asta face diferenţa pe lângă nivelul activităţilor didactice pe care le oferim. Integrăm în lecţii educaţia reliogioasă, povestioare biblice, avem luna adevărului organizată, promovăm limba engleză în rândul copiilor”, a declarat Mihaela Goron, directorul educativ al instituţiei.



“Părinţii plătesc 350 de lei pe lună, bani în care sunt incluse rechizitele şi materialele cu care copiii lucrează”, a adăugat Goron. în ceea ce priveşte personalităţile clujene ai cărori copii au urmat cursurile grădiniţei, directoarea a păstrat secretul. “Au fost aici copii de medici, de profesori universitari şi chiar din Iran”, a conchis Mihaela Goron.





Locuri insuficiente



“In judeţul Cluj există 22 de grădiniţe private”, a declarat Anca Radu, purtătorul de cuvânt al Inspectoratului Şcolar Judeţean Cluj. Intre 1 mai şi 15 iunie este termenul de înscriere a copiilor la grădiniţe. La nivelul judeţului Cluj sunt 5.000 de locuri la grupa mică, însă numărul copiilor ajunge la 6.000.

duminică, 3 mai 2009

Nu stiu incotro sa ma indrept.







Cand eram in scoala generala, credeam ca vreau sa ma fac arheolog si vroiam sa invat la un liceu cu profil de stiinte sociale. Apoi, am intrat la Liceul Economic la un profil total diferit de cel pe care mi-l doream. Cand am terminat liceul, stiam deja ce imi doresc sa fac pentru toata viata: sa fiu jurnalista. Prin urmare, am dat la Facultatea de Jurnalism si speram sa lucrez in ziar. Mai speram sa fiu iubita. Azi ma apropii cu pasi reprezi catre ultimele zile de facultate. Lucrez in presa, iubesc. Acum insa nu stiu catre ce ar trebui sa visez. Sa fac un master. Totul depinde de lucrarea mea de licenta. Eu nu am vise de casatorie si familie ca si alte fete, colege de-ale mele.

2 mai 2009. Festivitatea mea de absolvire. A fost un moment interesant, lasand deoparte discursurile lungi si inutile, durerile de picioare din cauza tocurilor sau caldura din sala. Toate astea au fost neintesante. Am avut emotii atunci cand Andrei mi-a strigat numele si cand am mers in fata sa imi iau diploma. Mi-a placut ca mi-a spus si porecla cand a citit catalogul. :) L-am pupat, desi Cornel, seful de an, ne-a spus sa dam doar mana cu profesorii. ;))

Acum am decis sa imi fac lucrarea de licenta. Am scris deja cate un pic si imi doresc sa o termin in timp util ca sa obtin o nota buna.

Nu stiu incotro sa ma indrept. Inainte, cand am inceput facultatea vroiam sa merg la Bucuresti. Acum, iubesc viata din Cluj si tot ceea ce vine odata cu ea. Trebuie sa imi fac un nou plan.

miercuri, 15 aprilie 2009

Vacanta...

Incepand de maine voi avea o scurta vacanta. Voi avea timp sa stau in gradinita de acasa si sa ma joc cu Tom sau Vera. Voi putea sa ma plimb pe campul din apropierea casei mele si sa privesc orasul de acolo. Voi putea sa ma bucur de liniste si mi se va face din nou dor de agitatie.

Mi se va face dor de zilele petrecute in Cluj si de oamenii de aici.


Acasa. In camera mea.

Intru inauntru, in stanga pe un perete se afla biblioteca cu cartile mele demult rasfoite. In dreapta, am un alt corp de mobila, insa mai deosebit. Pe langa dosare, caiete si carti, acolo sunt lipite fotografii cu mine in liceu, cu oamenii dragi. Tot in acelasi loc am o rama cu doua fotografii: una cu mine - in clasa a IX-a, iar cealalta cu sora mea - probabil ca era intr-a X-a cand si-a facut poza.
Biblioteca este si ea personalizata. Pe langa cartile citite deja de destule ori, am acolo jucarii de plus. Toate le-am primit cadou. Intre ele, o jucarie este mai deosebita. Un ceas mare, smiley face, care imi arata ora 9. 20.

"E de la Nepotu'. Mi l-a daruit cand am implinit 18", imi spun. Arunc din nou o privire in partea stanga. Ma asteapta patul. Tom a intrat in casa. "Miau, miau, miau", zbiara motanul disperat. "Taci odata", ii zic si incep sa il mangai. "Ar trebui sa ii fac o baie". Privesc din nou in jurul meu. Dulapul cu haine, plin de afise cu tot felul de trupe din tinerete, televizorul, calculatorul, soba care imi incalzeste camera pe timp de iarna. Incaperea miroase ciudat, a casa nelocuita.


Si imi dau seama apoi de ce... "Nu am mai dormit aici de 4 luni".


Am venit acasa. (inca nu)



Vreau o vacanta minunata, plina de zambete si de iubire. Vreau sa intalnesc povesti din copilarie, un cires, un motan, o catelusa.

Scoobytza

miercuri, 4 martie 2009

Conflictul din Gaza, prin ochii liceenilor clujeni

Drama războiului din Fâşia Gaza a fost transpusă în imagini de liceenii clujeni de la Liceul Teoretic “Lucian Blaga”

Cristina PÎRVU
cristinapirvu@ziuadecj.ro

13 elevi de liceu ajutaţi de un profesor de română de la Liceul Teoretic „Lucian Blaga” şi de pictorul Octavian Grigoraş vor merge la sfârşitul acestei luni la Festivalul Mondial al Creativităţii de la San Remo, unde se vor prezenta cu un scurt metraj de nouă minute despre Războiul din Fâşia Gaza. Adolescenţii se confruntă însă cu lipsa finanţării pentru a participa la festivalul al cărui mare premiu va fi o întâlnire cu celebrul actor Robert de Niro.

Ideea de a face un film despre Fâşia Gaza le-a venit liceenilor datorită unei colege, Al Astal Zanaiba, a cărei familie provine din zonă şi s-a luptat cu neputinţa de a părăsi locul. „Toată familia mea este din Fâşia Gaza, iar pe timpul războiului am ajuns într-o situaţie dificilă. În cele 20 şi ceva de zile cât a durat conflictul eram numai cu ochii la televizor şi dădeam telefoane pentru a afla cum sunt rudele noatre”, a declarat Al Astal Zanaiba, în vârstă de 17 ani şi personajul principal al scurtmetrajului „Five”. Fata a povestit că familia ei a ajuns în România în urmă cu 13 ani, tocmai pentru a scăpa dintr-un loc unde războiul există de peste 60 de ani. „În timpul conflictului din Gaza au murit câţiva membri ai familiei mele pe care nu îi cunoşteam foarte bine. Oamenii nu puteau să iasă din casă, nu mai aveau mâncare şi nici apă. Sper să nu mai fie război”, a încheiat tânăra, de la a cărei poveste a pornit scurtmetrajul „Five”. Acesta prezintă războiul ca dramă şi, în special, Războiul din Fâşia Gaza pe cinci planuri. „Este povestea reală a protagonistei a cărei familie a fost sechestrată în zonă. Filmul mizează puternic pe conotaţiile simbolice, are mai multe planuri care converg spre drama războiului. Sunt puse în discuţie atitudini fundamentale ale noastre, spre exemplu tipa care se uită la televizor acasă şi urmăreşte războiul. Ea se află într-o stare de neutralitate”, a declarat Adrian Mureşan, profesorul de Limba şi Literatura Română care i-a coordonat pe micii actori.
Scurt metrajul liceenilor începe cu imaginea tristă a unor blocuri, apoi spectatorul este transpus în casa adolescenţilor ce vor deveni personajele principale ale războiului. De fapt, aceştia sunt imaginea a peste 1.000 de persoane din Fâşia Gaza care au fost prinse într-un război ce nu este al lor şi unde au trebuit să facă totul ca să îşi salveze vieţile. Pe parcursul filmului, toate cele cinci planuri se întrepătrund pentru a da o notă de real. Vedem două păpuşi care vorbesc una cu cealaltă despre tragedia războiului şi felul în care oamenii se omoară între ei. Păpuşile nu cunosc motivul şi pot simboliza tocmai oamenii prinşi în mirajul războiului, oamenii nevinovaţi care sunt în pericol de a-şi pierde vieţile. Un alt plan prezent este cel al normalităţii, al cotidianului, reprezentat prin adolescenta care se uită la televizor şi urmăreşte imagini din război, fără să se întrebe însă ce este în spatele acelor imagini. Pe de altă parte, spectatorul este introdus în imaginea dură a războiul tocmai prin intermediul televizorului care se contopeşte cu viaţa copiilor din Fâşia Gaza care se ascund de bombe şi aleargă pentru a-şi salva viaţa. În imagini îşi face apariţia adolescentul care se joacă pe calculator tocmai un joc violent. Un alt plan ne prezintă copilul care se taie la un deget în timp ce decupa bucăţi de hârtie, iar mama îl îngrijeşte cu drag. Apare în imagini tânărul – victimă a războiului şi cel care învaţă să tragă cu pistolul. Toate aceste planuri îmbinate reprezintă munca care a durat aproape o lună a unor liceeni. „Noi ne-am înscris la secţiunea free topic a Festivalului Mondial al Creativităţii şi am fost singurii din ţară selectaţi pentru a participa”, a declarat Cosmin Gherman, în vârstă de 18 ani, unul dintre protagoniştii filmului. Ziua de 13 februarie a fost cu noroc pentru liceeni clujeni, care au trimis, în acea zi, prin poştă, plicul cu DVD-ul filmului juriului. „N-am prea avut condiţii pentru a realiza filmul. Am lucrat cu două camere video semiprofesioniste, iar când trebuia să trimitem filmul juriului ne-am dus la poştă şi i-am rugat să aştepte până am terminat montarea acestuia”, povesteşte pictorul Octavian Grigoraş, cel care alături de profesorul Adrian Mureşan au scris şi regizat scurt metrajul. Liceenii întâmpină însă probleme. Pentru a putea merge la San Remo ca să reprezinte România au nevoie de bani pentru cazare şi transport. „Finala festivalului are loc între 18 şi 22 martie la San Remo, însă am întâmpinat probleme cu finanţarea. Am făcut mai multe demersuri pentru a obţine bani de la Primărie, însă nu am primit nici un răspuns. Cazarea au plătit-o părinţii copiilor. Premiul cel mare va fi o întâlnire cu Robert de Niro”, a declarat profesorul Adrian Mureşan. Pentru a putea participa la competiţie, liceeni trebuie să plătească 165 de euro cazarea la care se adaugă încă 100 de euro de persoană pentru transport.